Pe malul Dunării din Medgidia, anul 2000. Într-o după-amiază de toamnă, am văzut un bărbat plimbându-se împreună cu câinele lui. Erau o pereche aparent obișnuită, însă dacă te uitai mai atent, puteai observa că bărbatul nu avea un picior, iar patrupedul era numai cu numele patruped. Într-un soi de echilibru macabru, de armonie sumbră, amândurora le lipsea un picior. Bărbatul înainta încet, sprijinindu-se într-o cârjă iar câinele îl urma tăcut, cu capul plecat. Păreau amândoi resemnați și pășeau încet pe lângă apa Dunării. Omul, câinele și apa curgeau în aceeași direcție, încet și resemnat.