Gyumri (Armenia), o după-amiază rece de sfârșit de decembrie.

M-am rătăcit în orașul vechi și am intrat în catedrala ortodoxă pentru a mă adăposti de frig. Catedrala era cufundată în întuneric, iar fumul de tămâie care plutea în aer crea o atmosferă unică. Câteva femei, adunate laolaltă, se rugau cu capul plecat și toate erau acoperite cu haine grele și batiste de lână. Siluetele lor erau slab luminate de lumina lumânărilor. Am stat lângă ele o vreme, apoi m-am întors și am văzut o scenă pe care mi-o amintesc foarte clar chiar și după mulți ani. Era o domnișoară care purta o pelerină cu glugă, și care era îngenuncheată în fața unui altar pe care străluceau niște lumânări. Ținea în brațe un copil, învelit din cap până în picioare, cu obrajii roșii de frig. S-a întors spre mine, probabil că mă văzuse cu coada ochiului ca fiind o prezență „străină”. Așa am putut să îi văd fața frumoasă, singurul lucru pe care lumânările îl puteau lumina în întunericul acela, și ochii ei mari care străluceau prin ceața de tămâie. În acel moment nu am vrut să ridic camera din respect pentru ea și pentru întreaga situație, dar mi-am dorit cu adevărat să fi făcut acea fotografie.